Suceava – concert orchestra si trompeta

FILARMONICA DE STAT BOTOSANI
Strada  Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Telefon-Fax: 004-0231/51 65 10 – secretariat-director
Telefoane: 004-0231/58 10 39 – consultant artistic
                  004-0231/58 10 09 – contabilitate

Joi, 14 aprilie 2011, ora 18,30
Suceava, Sala Casei Culturii

Vineri, 15 aprilie 2011, ora 18,30
Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor

CONCERT SIMFONIC

Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solist: SERGIU CÂRSTEA, trompetă

În program:

A. Schnitke: Suita în stil clasic
                    Pastorală: Moderato 
                    Balet: Allegro
                    Menuet: Tempo di minuetto
                    Pantomimă: Andantino
                    Fugă: Allegro

G. Gershwin: Rhapsody in blue
– transcripţie pentru trompetă şi orchestră

– Pauză –

W. A. Mozart: Simfonia nr. 39, în mi bemol major, KV 543
                   Adagio; Allegro
                   Andante con moto
                   Menuetto: Allegretto
                   Finale: Allegro

SERGIU CÂRSTEA. Este un muzician basarabean stabilit în România. A absolvit Institutul de Stat al Artelor Gavriil Musicescu din Chişinău, specializându-se apoi în cântul la trompetă la Conservatorul Superior de Muzică din Paris (Franţa), cu profesorii Pierre Thibaud. Jean Douay şi Antoine Curé. Trompetistul Sergiu Cârstea şi-a început cariera interpretativă la Chişinău, în orchestra Filarmonicii Naţionale (unde în anii 1992-1993 a fost şi director artistic), iar din anul 1997 este angajat ca instrumentist şef partidă în orchestrele Filarmonicii Banatul şi Operei Naţionale Române din Timişoara. Ca solist a cântat cu orchestrele din Chişinău, din Plovdiv (Bulgaria), cu Orchestra P. I. Ceaikovski din Rusia, precum şi cu filarmonicile din Arad, Oradea, Râmnicu Vâlcea şi Craiova. Activitatea sa în domeniul muzicii include şi latura pedagogică, începută în anul 1977 în Chişinău şi continuată la Facultatea de Muzică din Timişoara. La Botoşani a mai cântat în iunie 1994 şi cu formaţia de alămuri Moldova Brass Quintet.

ALFRED SCHNITTKE (1934-1998). A fost un compozitor sovietic important, a cărui muzică a început să pătrundă în cercuri din ce în ce mai largi de specialişti şi public din Europa şi nu numai. Născut din părinţi evrei (tatăl său era ziarist sovietic acreditat la Viena pentru o perioadă), Schnittke a început să cunoască şi să studieze muzica în oraşul ce păstra vie amintirea unor compozitori ca Haydn, Mozart, Schubert, formându-şi propria sensibilitate artistică sub oblăduirea acestora. Revenit în URSS din anul 1948, Schnittke a mai găsit căi de urmat şi în muzica lui D. Şostakovici,  dar şi în serialismul italianului Luigi Nono. La acestea se mai adăugă şi intenţia sa declarată, precum că: Scopul vieţii mele este de a unifica muzica serioasă şi muzica uşoară, chiar dacă mi-aş rupă gâtul în acest demers; astfel Schnitke ajunge a fi în cele din urmă creatorul aşa-numitului polistilism, acesta constând din juxtapunerea şi combinarea diferitor stiluri de muzică din trecut şi prezent. Schnittke a compus 9 simfonii, concerte instrumentale, muzică de balet, muzică de cameră, dar şi un volum imens de muzică de film  70 de filme în 30 de ani de activitate componistică. Din coloana sonoră a filmului Aventurile unui dentist (1965) extrage ulterior materialul tematic pentru Suita în stil vechi. Este o muzică ce reuneşte spiritul suitelor preclasice, al divertismentelor clasice, dar şi un anume suport identificabil în muzica secolului XX. Dincolo de toate acestea însă, importantă este frumuseţea vie a acestei muzici, eleganţa şi graţia, dar şi asperităţile  acolo unde necesitatea expresivă le impune.

GEORGE GERSHWIN (1898-1937). A fost un compozitor, pianist şi dirijor american, creator al aşa-numitului jazz simfonic. S-a afirmat ca un inspirat creator de melodii, fiind autorul unui mare număr de cântece (songs) de top. Swanee este o piesă clasică a muzicii comerciale americane (vândută în anii 20 ai secolului trecut în două milioane de discuri  ceea ce nu era un lucru obişnuit). La fel de cunoscute erau şi melodiile The Man I Love, preluată în broderiile lor improvizatorice de mari artişti ai jazz-ului precum Louis Armstrong, Bessie Smith, Charlie Parker, Lester Young şi alţii sau I Got Rhytm – pe care însuşi Gershwin a preluat-o într-o lucrare variaţională pentru pian şi orchestră în anul 1934.
Lucrarea care i-a adus celebritatea mondială lui Gershwin este Rhapsody in blue pentru pian şi orchestră (traducerea Rapsodia albastră era/este utilizată, dar este acoperitoare doar în măsura în care facem legătura cu ceea ce românii denumesc cântec de inimă albastră, dar şi aşa este excesiv, datorită sensului peiorativ-persiflant din cultura română, sens care nu este prezent în Rapsodie). Intitulându-şi astfel lucrarea sa, autorul a dorit să indice prezenţa în structura ei a acelor elemente poetice şi muzicale exprimate în folclorul populaţiei afro-americane prin cântecele şi poeziile denumite blues, al căror caracter intens liric şi expresie profund tristă poartă în sine memoria unor secole de suferinţe şi nedreptăţi îndurate de acei oameni.
Varianta prezentă a rapsodiei a are la bază transcripţia pentru trompetă şi pian a muzicii lui Gershwin, realizată de trompetistul rus  Timofei Dokshizer (1921-2005), pe care dirijorul şi compozitorul româno-israelian Ladislau Rooth (n. 1920, în Banatul istoric) a orchestrat-o, creând un suport sonor ce urmăreşte să servească noul instrument solist, fapt care explică şi diferenţele faţă de varianta originală – cu pian solo. 

WOLFGANG AMADEUS MOZART (1756-1791). Simfonia nr. 39, în mi bemol major, a fost compusă în anul 1788, mai exact, finalizată la data de 26 iunie. Este primul act al Trilogiei simfonice finale care avea să culmineze în următoarele două-trei luni cu maiestuoasa, solara Simfonie Jupiter, nr. 41. Din această trilogie, Simfonia nr. 39 este singura care începe cu o introducere lentă, gravă, impresionantă; atmosfera generală, accentele dramatice par a anticipa dramaturgia simfonică beethoveniană; impresia aceasta este întărită o dată în plus şi prin utilizarea ca tonalitate de bază a mi bemol major-ului, asociată, de regulă, cu gama de expresii aferente sferei eroicului. Primul Allegro aduce o atmosferă mai degrabă lirică, sprinţară, din care nu lipsesc totuşi reverberările dramatice; la un moment dat putem auzi chiar un parcurs melodic foarte apropiat de acela al temei principale din Eroica beethoveniană; este, însă, doar o scurtă apariţie. Partea a doua creează o atmosferă meditativă, de o profunzime copleşitoare; ritmul punctat  chiar în mişcare lentă  sugerează neliniştea frământarea interioară ce se amplifică şi descreşte apoi treptat. Prin robusteţea articulării melodico-ritmice şi prin caracterul său simfonic, Menuetul îşi depăşeşte condiţia obişnuită de dans graţios, substanţa sa expresivă făcându-se mai degrabă ecoul accentelor dramatice din introducerea lentă a primei părţi; graţia şi eleganţa sunt, însă, recuperate în luminosul Trio (partea mijlocie a Menuetului), unde Mozart aduce în prim plan instrumente de suflat (clarinetul, flautul). Finalul simfoniei este o adevărată bijuterie sonoră, iscată dintr-un parcurs melodico-ritmic sprinţar, şăgalnic, reluat într-o diversitate de ipostaze ce poate fi asemănat cu un carusel de imagini multicolore a căror reiterare pare a continua la nesfârşit, oprindu-se totuşi undeva, parcă pe neaşteptate şi cu părere de rău că trebuie să se întâmple şi acest lucru (adică să se termine simfonia).

Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s